Eginald Norbert Schlattner (n. 13 septembrie 1933, Arad) este un scriitor de limbă germană din România. Este pastor luteran în satul Roşia, judeţul Sibiu.

Biografie
Eginald Norbert Schlattner s-a născut la data de 13 septembrie 1933 în oraşul Arad. Nu a învăţat limba română în casa părintească. A copilărit şi şi-a petrecut tinereţea în oraşul Făgăraş, pe atunci reşedinţa judeţului Făgăraş, printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni şi ţigani. A studiat la şcolile de limbă germană din Sibiu, Făgăraş şi Braşov.
După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toţi etnicii germani din Regatul României sunt declaraţi colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, saşii şi şvabii (populaţii de etnie germană) sunt expropriaţi. Nici familia lui Schlattner nu e cruţată de necazuri, fiind azvârliţi în stradă într-o noapte de noiembrie 1948.
În perioada 1952-1953 a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer şi Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica şi apoi, timp de 5 ani, în perioada 1952-1957, a studiat hidraulica.
În anul 1957, înainte de a-şi susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic şi psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autorităţile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie şi înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: „A fost o decizie la limită, după luni de rezistenţă, pentru care îmi asum răspunderea”.
A fost martorul principal al acuzării în „Procesul scriitorilor germani”, terminat la 15 septembrie 1959 la Braşov (pe vremea aceea „Oraşul Stalin”), care a avut ca rezultat condamnarea (la un total de 95 de ani de muncă silnică, confiscarea averilor şi interdicţia exercitării unor drepturi civile) grupului Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald Siegmund, pentru „infracţiunea de instigare împotriva ordinii sociale şi agitaţie”. Este condamnat în noiembrie 1959 pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare” la doi ani închisoare corecţională cu interdicţie civilă şi confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv. Fratele său mai tânăr, Kurt Felix Schlattner, fusese deja arestat pentru nedenunţ.
După ieşirea din închisoare, autorităţile comuniste i-au oferit oportunitatea de a pleca în Germania. „Toţi foştii deţinuţi politici au primit imediat paşaportul, că regimul de atunci era mulţumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am ştiut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!” Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraş, iar apoi ca tehnician în construcţii rurale la Ferma de Stat Berzovia şi pe urmă la construcţia căii ferate Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăieşte acum la München).

Este angajat apoi la Uzinele Mârşa ca desenator tehnic. În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-şi susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog doar până în 1973, fiind pe rând şef de şantier, inginer coordonator la Investiţii şi inginer hidrolog la uzină.
În acelaşi an, deşi fusese reintegrat în societate şi avea o situaţie materială bună, Eginald Schlattner simte chemare pentru preoţie şi îşi reia studiile de teologie. După absolvirea studiilor teologice, din anul 1978 a fost până la pensionare preot luteran în satul Roşia (în germană Rothberg) (judeţul Sibiu). Credincioşii Parohiei Roşia s-au împuţinat an de an, emigrând în Germania, dar preotul Schlattner nu şi-a urmat enoriaşii în Germania, deşi ar fi avut toate motivele să o facă. De asemenea, a lucrat ca preot în Penitenciarul Gherla (din 1992).
Chiar şi după pensionare a continuat să lucreze ca preot în penitenciar şi la Roşia, unde între timp nu mai există comunitatea săsească.
În ianuarie 2002, preotul sas Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României”.

Activitatea literară
Eginald Schlattner a început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. El îşi descoperise vocaţia literară povestind puţinilor săi enoriaşi despre tradiţia sărbătorilor în comunitatea săsească din Făgăraşul interbelic, „povestit” şi în scrisorile către familia sa din Germania. Eginald Schlattner a publicat trei cărţi în limba germană, care au caracter autobiografic şi tratează viaţa populaţiei germane din Transilvania, şi în parte din Banat, între anii 1943-1960.
Debutează ca scriitor în anul 1998 cu primul său roman „Der geköpfte Hahn” (Cocoşul decapitat), publicat în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, şi distribuit în întregul spaţiu germanofon. Cartea a avut un succes considerabil, fiind reeditată de mai multe ori şi tradusă în opt limbi, iar ulterior a fost adaptată pentru cinematografie. Filmul Cocoşul decapitat a apărut pe marile ecrane în anul 2007, în cadrul manifestărilor organizate în oraşul Sibiu, Capitala culturală europeană a anului 2007. Filmările s-au făcut la Sibiu, sub conducerea regizorului Radu Gabrea, filmul fiind o coproducţie româno-germano-austriaco-ungară, cu finanţare din partea Centrului Naţional al Cinematografiei şi a Societăţii Române de Televiziune, iar din străinătate de la Fondul EURIMAGES al Consiliului Europei.
Acţiunea romanului se petrece într-o singură zi, 23 august 1944, la Făgăraş, în casa povestitorului (care avea pe atunci 15 ani), care dă o petrecere de terminare a gimnaziului, pentru colegii lui, fete şi băieţi de etnii diferite. În perioada în care îşi aşteaptă musafirii, băiatul se lasă în voia gândurilor şi amintirilor despre membrii familiei sale, despre vecini şi cunoştinţe, evocând tradiţiile comunităţii, dar şi întâmplări din anii războiului aflat pe sfârşite, când printre cei apropiaţi se află atât pro-nazişti, cât şi oameni care îşi demonstrau solidaritatea cu victimele fanatismului rasist.
În al doilea roman al său, „Rote Handschuhe” („Mănuşile roşii”) (2000), Schlattner descrie cu ton critic rolul său şi trădarea la procesul politic de la Braşov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârşitul aniilor ’50. După publicarea romanului a existat un puternic ecou critic în mai multe publicaţii din Germania şi rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat.
Pe de o parte, Schlattner a fost, el însuşi, deţinut politic timp de doi ani. Pe de altă parte, s-a oferit ca martor al acuzării în acest proces înscenat. Pentru colaborare i s-a redus pedeapsa (fiind eliberat), pe când alţi acuzaţi au suferit detenţii timp de mulţi ani (Wolf von Aichelburg, Hans Bergel). Criticii i-au reproşat falsificarea istoriei în romanul său, fapt care încă nu s-a clarificat.
Cartea „Mănuşile roşii” reprezintă un comentariu plin de profunzime, şi poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac, comentariu sumbru, luminat totuşi pe alocuri de cerul senin al unei vesele poveşti de dragoste şi nuanţat de o grotescă morală şi de un ton pe cât de umoristic, pe atât de nostalgic şi de pios.
În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceaţă), Schlattner ne povesteşte viaţa lui Clemens, fiul unui fabricant de cartoane sas din Sighişoara (Schäßburg), care a pierdut totul după al doilea război mondial, când familia sa a fost declarată burgheză şi fabrica a fost naţionalizată. Tatăl zace în închisoare, mama este dispărută, iar tânărul Clemens lucrează într-o fabrică de porţelan şi urmează şcoala la seral. Când o întâlneşte pe românca Rodica, dragostea înlătură toate barierele. Reuşeşte să se desprindă din educaţia săsească sau tradiţiile vor învinge sentimentele?
Acoperind perioada 1948 – 1951, acest roman completează trilogia, situându-se, în timp, între primele două romane.

Ataşamentul său faţă de România
Eginald Schlattner a afirmat că succesul cărţilor sale se datorează faptului că el continuă să trăiască în România:
„Aceste cărţi nu le-aş fi putut scrie în Germania. Ştiţi de ce? Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El trăieşte numai din amintiri, nu mai are o relaţie cu prezentul ţării pe care a părăsit-o. Aici sunt încă pomii de atunci, soarele ca şi acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, românească, săsească, mirosul pământului… N-aş fi putut să scriu acest roman într-un bloc din München… Nu, n-aş fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch…”-Eginald Schlattner
Astfel, preotul Schlattner din Roşia a devenit celebru, dar continuă să locuiască în casa parohială veche, înconjurată de grădini şi de parcul bisericii. Întrebat dacă nu se gândeşte să emigreze şi el în Germania, a răspuns mândru şi răspicat că, orice i-ar mai rezerva viaţa, „von hier rücke ich mich nicht” („de aici nu mă clintesc”). „Acest lucru îl datorez patriei mele România, care mi-a permis sau – nu numai atât – m-a favorizat să rămân german. Aici mă ştie bunul Dumnezeu după nume şi aici mă ştiu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu mă clintesc. Aşa să m-ajute Dumnezeu.”
-Eginald Schlattner
Cu ocazia vizitei efectuate de către ministrul federal de Interne al Germaniei, Otto Schily, la biserica luterană din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, preotul Eginald Schlattner l-a întâmpinat pe înaltul oaspete cu următoarele cuvinte, care exprimă ataşamentul său faţă de patria sa, România:
„Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir şi orăcăiau broaştele, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.” -Eginald Schlattner

Opera
• Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) – Editura Paul Zsolnay, Viena, 1998. Cartea a fost editată în limba română la Editura Humanitas în anul 2001.
• Rote Handschuhe (Mănuşile roşii) – Editura Paul Zsolnay, Viena, 2000. Cartea a fost editată în limba română la Editura Humanitas în anul 2005.
• Das Klavier im Nebel (Pianul din ceaţă) Editura Paul Zsolnay, Viena, 2005.

Filmografie
Pornind de la romanul „Cocoşul decapitat” regizorul Radu Gabrea, Wolfgang J. Ruf şi Bernd Koss au alcătuit un scenariu de film. Filmul a fost turnat sub regia lui Radu Gabrea având în distribuţie actori români şi străini. În rolurile principale au fost distribuiţi David Zimmerschied (Germania), Alicja Bachleda-Curus (Polonia), Ioana Iacob şi Axel Moustache (pe numele adevărat Alexander Tudor Mustaţă) din România. Filmările s-au făcut la Sibiu, Mediaş şi Agnita, recompunând atmosfera anilor 1940.
Pentru filmul „Cocoşul decapitat”, regizorul Radu Gabrea a primit un premiu special la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) în 2007, unde filmul a fost proiectat în premieră. O menţiune specială a juriului a fost acordată acestui film la Festivalul Internaţional de Film Saturno – Roma. Filmul, „Cocoşul decapitat”, a mai fost prezentat şi la Festivalul Internaţional de Film Evreiesc de la Ierusalim (decembrie 2007), la Festivalul Internaţional de Film Cairo (decembrie 2007), Festivalul Internaţional de Film Romantic de la Mons, Belgia (februarie 2008), la Ziua Filmului Românesc de la Montreal (octombrie 2007) şi la Festivalul Internaţional de Film de la Tiburon – California (martie 2008).